Copiii din oraşul de piatră

Păţaniile lui Nică a lui Ştefan al Petrei sunt în mare parte şi ale mele. Ion Creangă a povestit cu mulţi ani în urmă şi încă îi citim povestirile, minunându-ne de păţaniile unui copil cu „părul bălan” sau neînţelegând cum putea cineva să se bucure atât de mult de viaţă chiar şi fără calculator. Cu verdele pădurilor în suflet, cu mirosul de gutui coapte în nări şi cu o lacrimă încăpăţânată în colţul ochiului, îmi mut privirea de la zidul gri al clădirii din faţă la monitorul plat pe care se aştern cuvinte ale unei poveşti de demult.

Parcă au trecut câteva mii de ani de când, cu pielea arsă de soare, cu praf pe picioarele desculţe, cu căţeii şi pisicile în braţe, dar mai ales cu o scânteie de neştiinţă copilărească în ochi, am petrecut parcă vieţi multe în satul bunicilor mei. Spun că parcă a trecut multă vreme pentru că nimic din viaţa de acum nu mai seamănă cu ceea ce era atunci. Şi nu vreau să arunc o umbră romanţată de nostalgie nejustificată asupra vremurilor apuse, pentru că prin natura lor, lucrurile care nu mai sunt acum ni se arată într-o lumină bună. Eu încă ştiu că puiul de găină creşte în mod normal într-o curte şi nu la supermarket, că merele cresc în copac şi nu în caserola învelită în foiţă de plastic transparent, de aceea pot cu mintea să trec dincolo de învelişul metalic din jur ca să simt în fiecare zi în nări miros de lemn umed care străjuieşte un izvor de apă curată…undeva departe de oraşul de piatră în care trăiesc acum.

Mă socotesc bogată pentru că în copilărie am mers prin iarbă şi spini pe câmpuri verzi, pentru că am ridicat găleţi grele cu mâncare pentru animalele din curte, pentru că am învăţat să mânuiesc unelte pentru munca pământului. Mă socotesc bogată pentru că bunicii mei mi-au inspirat respectul pentru apa care venea din cer, pentru soarele care usca pământul, pentru grâul care se transforma în făină, pentru pielea încreţită în linii adânci în jurul ochilor multor bătrâni care cântau din fluier. Mă socotesc bogată pentru că am mai mult acum decât vor avea vreodată copiii mei, pentru că am apucat să citesc cărţi din hârtie adevărată, îngălbenită şi roasă pe alocuri şi pentru că acum, când mă despart de monitorul rece, ştiu unde să găsesc oaze de verdeaţă chiar aici în oraşul de piatră.

În anii când se petreceau aceste minunăţii eram departe fizic de părinţii mei pentru luni întregi şi pe atunci hartia pe care le scriam despre căţei şi pisici ajungea greu la ei. Şi asta nu doar pentu că plicul ştampilat pe ambele părţi era purtat pe şine leneşe de tren ci şi pentru că prin satul izolat de lume căruţa poştaşului trecea o singură dată pe săptămână. Şi totuşi absenţa fizică a părinţilor nu şi-a lăsat amprente urâte în sufletul nostru. Eram în siguranţă fără ei pentru că bunicii ştiau să ne crească, să ne educe, să ne disciplineze şi să continue lucrul pe care îl începuseră părinţii în noi. În afară de zgârieturi şi piele arsă de soare, eram întregi, odihniţi şi sănătoşi la sfârşitul vacanţelor.

Eu nu mai sunt copil. Sunt la vârsta la care i-aş putea avea pe ai mei. Şi îmi dau seama că bucuriile mele din satul cu copaci verzi nu vor putea fi niciodată şi ale lor. Şi nu pentru că lumea noastră e construită numai din oraşe reci, ci pentru că învelişul de metal din jur a separat atât de mult generaţiile încât cu greu ar mai putea bunicii zilelor noastre să suplinească absenţa fizică a părinţilor. Lucrurile se schimbă atât de repede încât nici părinţii nu mai sunt la curent cu experienţele în care sunt aruncaţi aproape violent copiii zilei de astăzi.

Accesul la informaţie a adus din păcate o încărcătură negativă atât de mare! Copiii de acum sunt la distanţă de un click de cele mai îngrozitoare scene pe care ni le putem imagina. Lumea virtuală creşte din ce în ce mai mult strivind în jur realitatea până acolo că datele de pe cardul de identitate nu mai au prea multă relevanţă în comparaţie cu datele identităţii noastre din lumea din spatele monitoarelor. Copiii de astăzi pot urmări oricând pe internet războaie, execuţii şi pornografie, având de multe ori mai mulţi prieteni virtuali decât prieteni în carne şi oase.

Părinţii mei erau acasă mai des decât sunt eu acum acasă. Şi dacă nu aş şti mai bine, aş susţine că ziua era mai lungă pentru că ei aveau timp să se odihnească, să ne ajute la lecţii şi să ieşim la plimbare. Părinţii de acum, presaţi de tirania nevoilor muncesc ore multe şi lungi, odihna e un lux şi dialogul dintre părinţi şi copii e din ce în ce mai diluat. Mai trist este că mulţi părinţi nu mai sunt aproape de copii şi nu pentru perioada vacanţelor ci pentru ani întregi, şi nu pentru că sunt departe de satul copilăriilor frumoase ci în alte ţări, muncind prea mult pentru nimic.

În urma lor se ridică generaţii orfane cu cicatrici pe inimi, pe gînduri şi în ochii care nu mai strălucesc. În urma lor se ridică tot mai multe cazuri de depresie infantilă, de tulburare de ataşament, de izolare, de frustrări ascunse care îşi cer dreptul să explodeze într-un fel sau altul. În urma lor rămân bunici depăşiţi care nu ştiu să se logheze pentru a avea ocazia să mai stea de vorbă cu nepoţii, iar camerele nu mai miros a gutui coapte sau a lemn arzând pentru că facturile la gaz sunt din ce în ce mai mari. Sunt prea mulţi copii singuri în lumea noastră, prea mulţi părinţi absenţi, prea multă singurătate!

A privi realitatea în ochi e înspăimântător şi de aceea, din păcate, de multe ori alegem să privim în altă parte – cel mai simplu şi mai la îndemână putem privi într-un ecran pe care se derulează vieţi care nu sunt ale noastre. Cred însă cu tărie că vindecarea timpurilor noastre este posibilă. Mai mult – cred că suntem chemaţi să fim parte din această vindecare. Nu putem să ne oprim pentru a plânge apusul unor vremuri mai bune. Nu putem să ne luptăm cu vântul dorind să transformăm lumea noastră în paradisul pe care ni se pare că îl vedem la televizor. Şi nici în paradisul pe care îl are pregătit Dumnezeu pentru noi. Nu e rolul nostru.

Rolul nostru este să cunoaştem – Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi! (Ioan 8:32). Rolul nostru este să alegem drumul corect – Eu sunt calea, adevărul şi viaţa(Ioan 14:6). Rolul nostru este să iubim – Porunca cea mai mare este dragostea(1 Corinteni 13:13). Rolul nostru este să fim braţe pentru cei care nu au de unde să primească o îmbrăţişare – Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii de bine să nu facă nimic. (Edmund Burke)

Mai demult am avut fata schimonosita

Moise. Mai întâi este fiu al unei evreice. Apoi devine „fiul fiicei lui Faraon” după care îşi schimbă statutul şi devine păstor. Dar înainte de asta ajunge şi criminal. În Madian, în loc de palat, trăieşte într-un cort, în loc de lespezi de marmură, calcă pe pământ pietros, în loc de a fi slujit, ajunge să slujească iar în loc de sceptru poartă un toiag. Toiagul îi reprezintă acum funcţia şi statutul. Toiagul îi este sprijin pentru oasele deja slăbăbogite de vârstă şi de asemenea instrument cu care conduce turmele. Fostul prinţ devine păstor. Devine purtător de toiag.

Într-una din zile, picioarele cu pielea crăpată de vânt şi de drum, ajung să calce pe pământ sfânt. Un rug arde fără să mistuie creanga, în jur aerul e încremenit, de undeva din apropiere, o voce neomenească îi cere să se descalţe. Ce a simţit Moise, păstorul din Madian, în acele momente e greu de imaginat, nu doar pentru că Scriptura nu zăboveşte prea mult asupra acestui lucru lăsându-ne cu 39 de versete în care este redată conversaţia lui cu Creatorul, ci şi pentru că nu avem cuvinte în nici o limbă a oamenilor cu care s-ar putea descrie o astfel de întâlnire. Cu riscul de a specula nepermis, încerc să îmi imaginez chipul lui Moise în timpul acestei conversaţii.

Orice întâlnire cu Dumnezeu, fie ea descrisă cu cu multă măiestrie sau nu, este un cadru din care omul, fiinţă creată, nu poate ieşi decât schimbat, transformat, desfigurat (alegerea termenului este cât se poate de intenţionată) şi reconstruit.

Dacă în poezia lui Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea, individul e muşcat de faţă este pentru că în chipul omului este cel mai probabil că stă nucleul identităţii lui. Iubirea – leoaică atacă omul, îl desfigurează apoi îi imprimă noi coordonate după care omul, pătruns de iubire, va acţiona din acel moment. În faţa marilor transformări, în faţa marilor suferinţe şi în faţa marilor revelaţii, omul încetează să mai controleze mecanismele care îl ţin în picioare şi care îi asigură controlul muşchilor feţei. Suntem cu adevărat reali atunci când nu mai mimăm nimic, când din fiinţa noastră, pe care nu noi am proiectat-o, ies fără cenzură cele mai adânci simţiri.

Am trăit un episod întunecat nu demult. O depresie urâtă m-a îngenunchiat şi mi-a deviat direcţia pentru mai mult de cinci ani. Am pierdut dorinţa de a trăi. Fără explicaţii. Fără preaviz. Noi, oamenii, avem puteri uimitoare de a trece prin încercări – atâta timp cât mai vrem să luptăm. Pentru mine, era frântă însăşi dorinţa de a lupta. Cutremurător… Dumnezeu părea absent. Nu este durere mai mare pentru un creştin decât realizarea crudă că Dumnezeul în care se încredea până în secunda de dinainte… a dispărut. Nu numai faţa îmi era schimonosită ci întreaga fiinţă. În rătăcirea mea însă, paşii mi-au fost îndreptaţi înspre pământ sfânt din nou. Şi în conversaţii lungi şi chinuitoare cu Dumnezeu, în scrâşnet de dinţi şi în lacrimi pe care nu le mai plânsesem niciodată până atunci, în negocieri absurde din partea mea, în acuzaţii ridicole… am strigat, am cerut, am pretins… şi, în cele din urmă, mi-am golit mâinile de tot ceea ce credeam că strânsesem pentru mine. În faţa Lui, muşchii inimii, ai minţii mele obosite, la fel ca muşchii feţei au căzut şi am capitulat. Nu ca să mor, ci ca să dau înapoi Creatorului fiinţei mele instrumentele cu care să mă repare, acceptând ca din durerea mea El să facă ceva frumos. Şi încet-încet, chipul meu a căpătat trăsături noi. Altele. Cele pe care le proiectase El din veşnicii. Şi din urâţenia devenită fizică, faţa mi-a fost reconstruită. Acum zâmbesc. Acum trăiesc din nou. Uneori îmi străluceşte faţa. Şi îmi stă bine, îmi spun cei care m-au văzut şi când eram sluţită de suferinţă. Citesc despre cum într-o zi, lui Moise i-a strălucit faţa la coborârea de pe munte. A fost cu siguranţă o strălucire pe care numai el avut-o. Dar parcă înţeleg.

 

Un alt lucru important se întâmplă în timpul conversaţiei lui Moise cu Dumnezeu: Domnul i-a zis: ,Ce ai în mână?’ El a răspuns: ,Un toiag.’ Domnul a zis: ,Aruncă-l la pământ.’ El l-a aruncat la pământ şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: ,Întinde-ţi mâna, şi apucă-l de coadă.’ El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui. Exodul 4:2-4

Sunt multe teorii cu privire la toiagul lui Moise şi la metamorfoza acestuia. Mie îmi place explicaţia care are de-a face cu identitatea lui Moise. Toiagul îl repreziintă ca păstor, dar si ca om. Om gol, vulnerabil şi slab. Unul care chiar nu poate vorbi prea grozav. Unul care mai întâi vrea să fugă de resposabilitatea de a scoate pe copiii lui Israel din robie. Toiagul nu e pentru cei cu picioare puternice.

Dumnezeu îi cere toiagul. Iar Moise i-l dă. Moise dă drumul din mâini la băţul pe care se sprijineşte. Dumnezeu transformă toiagul schimbându-i păstorului fişa postului: Vei fi păstorul copiilor mei care gem în lanţurile egiptenilor. Vei fi păstorul copiilor mei pentru care simt durere şi pentru care vin acum în ajutor.

Interesant mi se pare faptul că spectaculosul încetează când şarpele redevine toiag. Moise primeşte înapoi tot un toiag. Unul care arată la fel. Unul obişnuit la vedere. Ne-am fi aşteptat poate ca Dumnezeu să îi dea înapoi un toiag măcar ascuţit dacă nu unul transformat în instrument de luptă. La fel, ne-am fi aşteptat poate ca Dumnezeu să vindece defectul de vorbire al celui care avea să devină emisar. Şi totuşi, cu toiag şi cu gura altuia, Moise pleacă la luptă. Vulnerabil, dar cu însăşi fiinţa lui redefinită, reconstruită, reîntregită.

Fără vreun merit anume, am primit de la Cel care m-a creat multe daruri. Multe. Abilităţi de invidiat, ocazii şi posibilităţi. Lucruri pe care mi s-a părut o vreme că le-am strâns singură şi pe care mi s-a părut că le pot folosi pentru mine. Până când, zdrobită şi apoi vindecată, redefinită, reconstruită şi reîntregită, am dat toiagul meu înapoi lui Dumnezeu. Şi după ce mi-a arătat câte minuni face toiagul meu, mi l-a dat înapoi. Şi când l-am primit… mâinile mele erau golite. Şi străluceau. Şi mi-am văzut şi faţa în ochii Lui. Şi nu mai era schimonosită. Era întreagă.

Una din minunile pe care le poate face toiagul meu este scrisul. Dar dacă nu folosesc darul acesta pentru a fi vocea celor care nu au voce, înseamnă că scriu cu pana înflăcărată şi nu cu pana inspirată. Dacă păstrez pentru mine ceea ce pot face, înseamnă că mă afund singură în singurătate. Dacă nu mă aşez în spărtură pentru cei care nu o pot face, ocup ilegal un loc preţios. Şi dacă uit că viaţa asta nu este despre mine şi nici pentru mine ci pentru alţii, atunci nu imi merit viaţa.

O vreme am slujit lui Dumnezeu cu tot ce eram. În colţuri uitate de pe planeta noastră am descoperit un Isus în palma căruia încă se văd urmele cuielor. Un Isus care arată spre inimi străpunse, spre vieţi asuprite, spre feţe schimonosite. Un Isus care a căutat mai degrabă compania vameşilor, a prostituatelor şi a leproşilor. Un Isus cu relaţii în locuri josnice. Un Isus care ne trimite către cei săraci şi asupriţi. Un Isus care ne va aminti că l-am vizitat în închisori, că l-am hrănit când i-a fost foame, că l-am acoperit când era gol, că l-am îmbrăţişat când era singur…

Acum sunt trimisă pe banca de rezervă. Încă mă sprijinesc pe toiag. Dar şi de aici, din faţa unui computer, dintr-o clădire chiar de pe malul Dunării, vreau să las toiagul meu să facă minuni. Pierd opt ore într-o slujbă obişnuită, dar eu sunt tot eu. Şi dacă mă uit atentă în fereastra de lângă birou, îmi văd chipul. Şi nu mai e schimonosit. Şi ziua are mai mult de opt ore… iar la sfârşitul programului apuc toiagul cu putere, îmi aşez bucla de lumină mai bine pe frunte şi alerg. Şi alerg repede şi mi se pare că prin vinele picioarelor mele curge sânge de bivol. Şi mi se pare că nu voi mai obosi. Pentru că sunt un om nou. Şi pentru că nimic nu e pentru mine. Totul este pentru El… şi pentru ei.